Ce-am mai citit – Bucurestii anului 1935

E vorba de o culegere de articole din „Realitatea ilustrata”, realizata de Bogdan Hrib. N-am inteles bine care au fost criteriile dupa care au fost selectate articolele, dar rezultatul ne-a placut. uitati niste fragmente dintr-un articol despre o vizita la abator:

Daca nici dupa acestea nu deveniti vegetarieni…!

Nu cred sa existe suflet omenesc, oricat de impietrit ar fi, pe care sa nu-l tulbure pana la obsesie infioratorul spectacol, si blande si inofensive fiinte, tovarasele de mizerie ale omului in lunga si greaua sa viata.

Si totusi, mii de oameni cumsecade, denumiti parlagii, care traiesc in mijlocul nostru, ca noi, avand casuta si copii, oameni pe figura carora nu intalnesti nici un stigmat al vreunei predispozitii speciale in manuirea cutitului si a toporului, oameni care n-au uitat sa rada, isi duc crucea existentei sfaramand din zori pana in noapte creiere de nevinovate animale.

– Cum poti ucide atatea vietati? ma adresai unuia dintre ei.
– Pai ce sa faci, domnule…, ce-o sa manance oamenii…; asa a lasat Cel de sus! si-si vazu mai departe de ascutitul cutitului.

Legitimitatea uciderii animalelor spre a le manca apoi satisfacuti hoitul prajit in untura, imi aparu mai mult ca niciodata in toata goliciunea grozaviei ei.

Si sentimentul prim pe care l-am incercat in fata infernalului carnagiu a fost rusinea ce m-a cuprins fata de mine, om, la iudeea ca am mancat carne si poate – cand voi uita cele ce am vazut – sa mai mananc iarasi.

Da, carne de vitel de lapte, muschi de vaca impanat cu mirodenii, fripturi de porc inabusite in licheururi, da, hoit, hoituri ce putrezesc in stomacul nostru, hoituri adunate cu furca de pe lespezi de ciment, unde oamenii, intr-o tacere mormantala, oficiaza taina mortii inotand pana la genunchi in baltile de sange.

[…]

In vasta sala invaluita intr-o ceata de aburi de sange, cele 140 de secunde cat dureaza eternitatea manuirii cutitului si toporului, trecusera. Un ultim condamnat, o vaca cu ugerele stinse, infiorator de slaba si batrana, piele zbarcita insirata pe oase diforme, din al carei lapte in tinerete infiripase doua generatii de copii firavi, isi dadu resemnata sufletul sub toporul unui parlagiu de doua ori mai mare ca ea.

Odata ce ai putut suporta masacrul si ranjetul parlagiului, spectacolul ciopartirii sutelor de boi trantiti pe lespezile de ciment, unde moartea i-a inghetat, dandu-le forme infricosatoare, iti pare o usurare, un prilej de revenire din lumea groazei.

Aparitia macelarilor angrosisti urgenteaza despicarea si sortarea carnii.

Daca n-ar fi puhoaiele de sange si trasnitoarea duhoare a burtilor sparte, ti-ai putea folositor acorda un ragaz sa intarzii blestemateste acolo si sa filosofezi asupra naturii omului si a greutatii castigarii coltului de paine neagra si rosiei verzi pentru care omoara spre a dura.

Socotindu-se – se vede – ca nu sunt destul de indoctrinat in taina practicarii suprimarii animalelor, amabilii amfitrioni, dupa ce tinura sa asist la vizita veterinarului, constiincios facuta, ma condusera in sala vecina, identica, unde se sacrificau manzatii, porcii, viteii, oile si mieii. Da.

Ca doar omului ii place sa simta sub dintii umpluti cu platina, spre a fi mai rezistenti, carne cat mai tanara, cat mai frageda si multa.

Hai s-acolo. Cazui in toiul celebrarii masacrarii porcilor si viteilor. Si aici ochii mei se rastignira intelenind pe alte fragmente de tehnica si sisteme de suprimare. Ma detestam de neputinta de a fugi.

Daca la boi omorarea mi s-a parut asa cum v-am descris-o, administrarea ei la porci e de-a dreptul fioroasa, banditeasca.

Parlagii colosali, inarmati cu enorme ciocane-topor, inghesuie intr-o boxa de fier cate 5-6 porci. – Odata aici, pachetul de muschi colosali al mainilor omului se abate trosnind cu toata forta intre ochi capul porcului, care se sfarama si cade. Nimic mai sinistru decat pocnetul hodorogit al testelor plesnite, improscaturile de creier si disperatul guitat al animalelor ce fug nauce prin boxa. Spaima mortii, poate mai intens traita la porci, dar in orice caz, sigur mult mai profund exteriorizata, face pe unii furiosi. Nici n-au fost atinsi si se reped asupra parlagiului al carui ochi insa vegheaza; il trasneste la timp.

Apoi sunt „deschisi la gat” si „lucrati”.

Si aici sange gros spala cimentul; unii parlagii fac cura, il beau cald, cica-i minunat!

Din gargarodul unui porc o suvita de sange, vie ca o sulita, ma stropeste peste tot. Parlagiul rade zicandu-mi: „ca sa nu uitati pe raposatul… amintire”.

[…]

Da, progresam – si daca omului ii e dat a se hrani cu carne, sa se atinga perfectiunea in arta de a masacra animalele cu minimum de suferinta!

E atat de dezolant sa te gandesti cum nu ne putem emancipa de sub tutela stomacului ce ne cere – veti manca chiar deseara – carne, carne chinuita, carne care cu cat e mai frageda, cu atat e mai martirizata si strabatuta de inspaimantatoare dureri.

Doctorul Axel Munthe se intreaba undeva in cartea lui „Le livre de San Michele” daca animalele au iadul si paradisul lor, si unde anume, caci suflet si simtire, aidoma omului, au. Dupa cele ce vazui, risc un raspuns:
„Un colt de iad pe pamant e orice abator; iar paradis, orice colt de lume departe de el.”

[O vizita la abatorul municipal (de D. A. Dospinescu), articol din „Realitatea Ilustrata”, nr. 450, 4 septembrie 1935, pp. 5-7]

[Gramo]

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: